Cuşca


canary-007

sursa foto: aici

Îmi place în cuşca mea. Asta chiar dacă mai fac eu pe nemulţumitul sau pe răzvrătitul şi mai tun şi fulger împotriva limitelor pe care mi le impune. M-am obişnuit cu confortul ei lipsit de orice confort, m-am obişnuit până şi cu ghiuleaua care, prinsă cu un lanţ, îmi atârnă de picior, şi care îmi mai îngrădeşte şi ea libertatea de mişcare, de parcă gratiile cuştii nu ar fi de ajuns. Dacă într-o zi, prin absurd, cineva mi-ar lua-o, cred că aş cere să îmi fie pusă la loc, pentru că a ajuns să îmi fie aproape dragă. Iar cuşca…nu mai vorbesc, ea este universul meu. E drept, unul mai limitat, sau chiar foarte limitat, dar este al meu şi îi cunosc fiecare centimetru pătrat. Ştiu fiecare denivelare din podea, am pipăit de atâtea ori gratiile ei încât ştiu exact unde a sărit vopseaua sau unde e vreo asperitate. Da, s-ar putea ca într-o zi gardianul să uite uşa descuiată, să pot ieşi afară. Dar ce să caut eu afară? Ce pericole pe care nu le cunosc mă pot aştepta dincolo de gratiile care mă protejează zi de zi? Sunt pregătit să îmi iau zborul? Şi ce riscuri se pot ascunde dincolo de orizont? Sunt eu pregătit să mi le asum? Nu, nu cred că sunt pregătit, pentru că de atâta stat în cuşcă aripile mi s-au atrofiat. Ştiu, mai folosesc eu din când în când vorbe mari…zbor, orizonturi, libertate, vise. Dar toate astea folosesc doar la impresia artistică, pentru că de fapt eu sunt prizonierul cuştii. Al cuştii din mintea mea, cea care nu mă lasă să rup lanţul care îmi ţine ghiuleaua legată de picior, cea care nu mă lasă să scot nasul afară nici măcar atunci când uşa cuştii e deschisă.
Şi tu…Tu de ce te holbezi la mine, de parcă aş fi un animal de la zoo? De fapt, eu sunt…TU!

sursa: youtube (user – CatalinRadulescu)

Acest articol a fost publicat în d-ale mele și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Cuşca

  1. 9 zice:

    Obisnuinta, rutina… cuşca noastră de zi cu zi…
    Şi totuşi, uneori…tentaţia de-a vedea ce e dincolo e mai mare…

  2. Gabriela zice:

    Uneori noi alegem cat de mare vrem sa fie universul si cat minuscula colivia. Ajungem sa ne obisnuim cu neobisnuitul. Frumoasa postare. Si clipul muzical. Nu am ascultat piesa aceasa demult, de cand am plecat de-acasa. Iar dedicatia muzicala pentru tine, cu Emeric Imre, mi-a placut in mod special. Imi amintesc de o seara, cand am fost cu Emeric la niste prieteni, si cantam toti, adica eu, el si Mihaela, piesa aceasta superba. Uite cate lucruri frumoase se intampla in Cluj, si cat de invidioasa sunt uneori pe voi, ca stati acasa, intre prieteni, mergeti pe drumurile cunoscute, vedeti fete familiare si aceeasi iarba verde, de acasa. 🙂 Nostalgii de primavara…

    • Călin zice:

      da, de cele mai multe ori alegerile ne aparţin, doar că ne mai şi place câteodată să pozăm în victime, să ne lamentăm, să căutăm alţi vinovaţi, când vina este de fapt exclusiv a noastră…

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s