sursa foto: aici
Ştiu, ai vrea să uiţi de griji, să le agăţi de nişte grinzi invizibile şi să le uiţi acolo pentru totdeauna. Ori poate să le aduni pe toate într-un coş de nuiele, pe care să îl poţi arunca până la stele, de unde să nu se mai poată întoarce niciodată. Ai vrea să nu mai ai niciodată ochi pentru ele, să îţi îmbeţi privirea de culoare, să o scalzi în cer albastru nesfârşit sau în nori maiestuoşi aducători de ploi calde de vară. De atâtea ori ţi-ai spus, în nopţi fără somn, că ai vrea să fie doar un vis urât, că ai vrea să poţi da timpul înapoi, să baţi la alte porţi, să simţi căldura din alte case şi din alte suflete. Ai vrea să porţi pe chip doar zâmbet, iar sufletul să îţi fie inundat de fericire. Ai vrea multe, foarte multe, doar că nu ai curajul să te desprinzi, să te rupi de prezent, probabil nu îl vei avea niciodată. Iar câteodată minunile mai au nevoie şi de câte o mână de ajutor…
Pe ceilalţi care s-au jucat cu cele 12 cuvinte îi găsiţi în tabelul lui psi.
minunile au întotdeauna nevoie de ajutor. 🙂
mulţumesc! hai să legăm grijile de grinzi ca pe nişte snopi de levănţică, vrei?
chiar asta am văzut şi eu adineauri, că amândoi am pus grijile la grindă 🙂
😛
Pingback: Duzina de cuvinte – Renovare | innerspacejournal
Pingback: Duzina de cuvinte – Fantezie-n LE minor | Tiberiuorasanu's Blog
Frumos. Pune-ti grijile intr-un cos de nuiele si arunca-l sus, iar „dincolo de nori, raze de lumina” pentru ca timpul nu stie decat mersul inainte.
timpul nu ştie decât mersul înainte. dar noi îl ştim???
ooo, ce bine ma regasesc pe aici… ce greu e sa te desprinzi de prezent spre un viitor mai luminos. cred ca tocmai lumina aia sperie si da griji. frumoasa recidivare 🙂
cred că mulţi, foarte mulţi se regăsesc aici; din păcate, aş zice eu…
ce frumos ai spus „cateodata minunile mai au nevoie si de o mana de ajutor”…
si da, si eu ma regasesc…mi-a placut mult compozitia ta, calin!
câteodată chiar au; de o mână de ajutor, de un ghiont, de ceva 😉
Pingback: Duzina de cuvinte- Dureri elementare | Cățărătorii
Daaaa, as vrea! Si am nevoie in continuare de minuni.
cred că toţi avem. doar că prea le aşteptăm să vină din senin, nu le dăm şi noi câte un ghiont, ceva 😉
Da, minunile au cu siguranţă nevoie şi de o mână de ajutor. Probabil de-aia se şi zice „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă”! 😀
nu, chiar nu merge aşa, cei care se ghidează după „pară mălăiaţă în gura lui…” vor rămâne cu gura deschisă. şi fără pară 🙂
Pingback: Confesiuni confetti | Alma Nahe
Păi atunci hai să le ajutăm! 😀
hai 🙂
Pingback: Duzina de cuvinte (1) Incatusarea lui Miriam « Insemnari …
Sunt de aceeasi parere. referitor la minuni.
poţi să şi aştepţi ca minunea să vină aşa, din bun senin, dar mi-e teamă că vei avea de aşteptat muuuult şi bine, iar ea se va încăpăţâna să nu vină…
Am trecut de multa vreme de anii cand credeam ca exista locuri pe unde umbla cainii cu covrigi in coada. deci … nu, nu mai astept cu mainile in san.
Da, aş vrea! Şi uneori îi dau o mână de ajutor minunii. 😀
bine faci, aşa şi trebuie 🙂
Apropo de minuni, mai zilele trecute am cunoscut o doamnă, să-i zicem doamna Ana(ca să aibă legătură şi cu surpările). I-am fost „recomandată” de maică-mea, ca să stăm puţin de vorbă, căci doamna e o femeie tristă, iar maica-mea recunoaşte în mine calităţi de psiholog. 🙂 Ne-am întâlnit a doua zi de Paşti şi mi-a povestit în mare viaţa ei. Pe scurt, ea avea un frate, despre care nu mai ştia nimic de peste 25 de ani. A fugit în America pe timpul lui Ceauşescu, şi cum în acea vreme nu avea cum să ţină legătura cu el, o vreme n-a ştiut nimic despre el, ştii cum era cu plecările atunci: securitatea era numai ochi si urechi. După ’89 a trimis câteva scrisori …o vreme, şi pe urmă s-a oprit. De-atunci l-a tot căutat, şi prin Crucea Roşie, şi pe alte căi…în fine. Fratele său era şi foarte bolnav când a plecat, plus că era şi surdo-mut. Negăsindu-l, şi-a imaginat că a murit. De vreo câţiva ani nici nu l-a mai cautat.
Supărarea doamnei Ana îi mai vine şi din copilărie, când taică-său, îi snopea din bătaie pe toţi membrii familiei, îi încuia în beci şi-şi aducea amantele, punând-o pe nevastă-sa să le gătească.
Bătăile erau crunte, nuielele se rup…el îi lovea cu paru’. N-o să zăbovesc asupra modalităţilor de tortură, pe care mi le-a povestit în detaliu, fiindcă sunt oribile.
La toate astea s-a adăugat, de curând moartea mamei. De taică-său nu mai ştia nimic, fiindcă maică-sa, într-un final, divorţase şi scăpase de nebun. Şi nici doamna Ana n-a mai vrut să ştie de el. După 4-5 ore de poveste, eram mutăăăăă. Cum să-i explici femeiii ăsteia că aşa, că câr, că mâr că las’ că o să fie bine? Cum? Mi-a zis din start că nu mai crede în miracole, aşa că să nu încerc s-o conving. De altfel, nici n-am încercat, tăcerea mea a fost însă mai grăitoare, poate decât multe alte cuvinte pe care i le-aş fi putut adresa.
Am ieşit la poartă s-o conduc, ea avea lacrimi în ochi, şi mi-a zis, privindu-mă intens:”Să mai cred în miracole, Olimpia?”
I-am zâmbit.
În acea seară avea să afle că fratele său era prin sat, o căuta. Şi tot în acea seară a aflat că urâciosul tată murise în urmă cu vreo două luni.
Contează foarte mult întâlnirile dintre oameni. Pe unii îi putem bloca, pe alţii debloca. S-a întâmplat ca această Ană să nu mai fie zidită (ca să nu se mai dărâme ceva) cu un zâmbet. Fiindcă dacă încetezi să mai crezi în rezolvări, e ca şi cum ai fereca poarta pentru totdeauna.
nu am zis că ar trebui să nu mai credem în rezolvări, ba dimpotrivă. iar povestea ta…chiar mă bucur că s-a încheiat astfel 🙂
Nu era pentru tine comentariul. 🙂 Chiar dacă pe pagina ta.
na…asta nu am mai observat, că eu nu am intrat pe pagină…
nu aveai cum să observi, nu e un comentariu la alt comentariu…aveai să simţi, sau să fii lămurit! 🙂 cum n-ai simţit, te-am lămurit, iaca! 😛
ce să fac, azi sunt mai nesimţit 😉
Lasă, că-ţi trece! 😆
îmi trece, aşa ceva nu mă ţine mult 🙂
Genial !
e, nici chiar aşa 😉