Inventarul norilor (prima parte)

Orice călătorie trebuie să înceapă de undeva, iar a mea începe undeva înainte de ora 6 dimineaţa, într-o zi de marţi a lui iulie 2013, în gara din Cluj. Mare şi aproape pustie la acea oră, clădirea gării mi se pare rece, senzaţie întărită de figura acră a casierei care se îndură într-un final să îmi dea biletul de tren până la Huedin. Într-un colţ un individ îmbrăcat la patru ace îşi amestecă tacticos o cafea, iar la câţiva metri de el un tip pletos doarme rezemat de rucsacul aşezat în spatele lui. O cafea mi-ar prinde şi mie tare bine, că încă nu m-am trezit cu totul, dar mai sunt doar vreo 3 minute până la plecarea trenului, aşa că nu mai stau pe gânduri şi o iau către peronul unde acesta aşteaptă cuminte. La câteva clipe după ce urc se aude un ţiuit supărător, uşile se închid, apoi, după un alt ţiuit anemic şi leşinat ce se aude din partea din faţă a trenului, acesta se pune în mişcare. Mă aşez cât mai comod, adică fix atât cât îmi permit scaunele extrem de incomode dintr-o fostă săgeată albastră devenită între timp regio, şi încerc să aţipesc, urmând exemplul unui domn mai în vârstă, care după nici două minute sforăia. Ţiuituri de la uşi, sforăit, ţiuituri de la locomotivă, domnul în vârstă nu pare deranjat de nimic, însă de mine nu se lipeşte nicicum somnul. Trec în revistă rapid toate lucrurile pe care trebuia să le pun cu mine, de la cort până la mâncare sau ciorapi şi îmi dă bine, s-ar părea că nu am uitat nimic. Asta avea să se dovedească fals ceva ore mai târziu, dar la acea oră nu aveam de unde să ştiu. Mă uit pe geam, tocmai am trecut de Aghireş şi îmi dau seama că mi-am propus cândva să ajung şi pe aici, să prind un apus de soare la Laguna Albastră; dar va fi timp şi pentru asta după ce mă voi întoarce din munte. După vreo 50 de minute cobor din tren în Huedin, mă bate gândul să fac o poză, dar Nicu îmi spune sec „Low baterry” şi se închide. Prin urmare, primul lucru pe care am uitat să îl fac, să pun acumulatorul la încărcat. Asta nu mă descurajează foarte tare, până la urmă voi găsi eu pe undeva o priză şi niscaiva curent ca să îl pun la încărcat, aşa că o iau voiniceşte pe strada Gării, fac apoi la dreapta pe strada Băii, după care fac iar dreapta şi ies în E 60. Mai merg puţin până ajung în buricul târgului, după care o iau în stânga, pe strada Avram Iancu, adică strada care duce către ieşirea din Huedin spre munţi. Că vrei să mergi în Padiş, la Răchiţele sau la Beliş, pe acolo treci şi ai mari şanse să te întâlneşti cu „rechinii”, care te vor întreba, cum m-a întrebat unul pe mine „Unde mergeţi, şefu’?”. Era un individ puţin mai bronzat, cu nişte bermude pe el, un tricou spălăcit şi o faţă ce nu inspira nici un fel de încredere. Mă uit lung la el, îi spun că mă duc la Fântânele, dar că mă duc pe jos. „Şefu, faci o zi întreagă până acolo pe jos, te mai prinde şi ploaia pe drum, şi eu te duc cu 12 lei.” insistă el. „Nu mă interesează cât ar trebui să îţi dau, eu vreau să fac drumul ăsta pe jos” îi spun şi o iau din loc. Omul o ia în direcţia opusă bombănind ceva nemulţumit, însă atacă imediat alţi doi potenţiali clienţi, cu care are mai mult noroc. Scăpat de el, întind pasul. Cerul e aproape senin, aerul e încă răcoros, o plăcere să umbli. După o vreme las în dreapta satul Sâncrai, un sat prin care am mai fost cândva şi care a reuşit să mă uimească prin curăţenia lui, prin faptul că toate sunt la locul lor, aşa cum ar trebui să fie, trec şi de intersecţia cu drumul ce duce la Mărgău şi la cascada Vălul Miresei, iar când am ajuns în Călăţele era undeva pe la 11. Aici intenţionasem să fac primul popas, însă, cum picioarele se comportă bine şi zic că nu au nici un chef să se oprească, merg mai departe, către Beliş. După o vreme drumul începe să urce domol, peisajul din jur începe să se schimbe, locul dealurilor acoperite cu foioase e luat de munţi şi de păduri de molid. Din când în când trece câte o maşină, unii în viteză, alţii opresc să mă ia, însă se izbesc de refuzul meu. La vreo două ore după ce am trecut de Călăţele mă răzbeşte foamea, găsesc un locşor frumos pe marginea unui pârâu cu o apă ireal de limpede, îmi întind izoprenul, mănânc câte ceva şi îmi fac siesta vreo jumătate de oră, bucurându-mă de liniştea aproape mormântală, întreruptă doar când şi când de nişte păsări mai gureşe. Stau cu ochii închişi şi savurez acea linişte pe care am impresia că o pot atinge. Când deschid ochii din nou, după vreo jumătate de oră, cerul nu mai e deloc albastru, iar dinspre munte vin nori negri, aducători de ploaie. Strâng repede ce am de strâns, iau rucsacul în spate şi o pornesc ceva mai hotărât către Beliş, dar oricât de hotărât aş fi eu, ploaia tot vine. La început câţiva stropi mari, rătăciţi parcă, astfel că am răgazul să îmi scot pelerina din capacul rucsacului şi să o iau pe mine. Şi să constat, nu tocmai mulţumit, că gluga pelerinei nu e; adică e, dar taman undeva la Cluj. Asta e, merg mai departe prin ploaia deasă, însoţit de tunete care te fac să te aştepţi ca din clipă în clipă cerul să se despice în două, că nu am de ales, iar după câteva minute văd tabla pe care scrie Dealul Negru. Nu ştiu de unde i-o fi venind numele, dar la cât de negru e cerul numele mi se pare cât se poate de legitim. De pe pragul unei case o fată îmi face semne cu mâna şi strigă ceva, dar nu o aud, căci exact atunci un tunet se prăvale din înaltul norilor. După semne pare a mă chema, aşa că mă iau şi mă duc într-acolo, iar peste câteva minute sunt într-o casă, fata îmi aduce un prosop să mă şterg, prosop a cărui utilitate nu o mai prea văd, pentru că am probabil apă şi în suflet. Fata, care are vreo 15-16 ani, stă lipită de cadrul uşii şi nu zice nimic, aşa că, după ce îmi trag puţin sufletul, deschid eu conversaţia. Aşa aflu că părinţii ei sunt duşi la fân, împreună cu fratele ei, că trebuie să se întoarcă şi ei de acum, că pe ea o cheamă G.; are un timbru plăcut, cald, nu mă pot împiedica să nu observ trăsăturile frumoase ale chipului ce se iveşte de sub buclele blonde. Povestim preţ de vreun sfert de oră, părinţii şi fratele ei nu apar, pesemne s-au adăpostit undeva de ploaia care acum se îndeaptă către alte părţi. Îmi iau rucsacul în spate, îi mulţumesc şi dau să plec, dar mă opreşte: „Stai să îţi dau o pelerină ca lumea, că şi aşa mie mi-e mare şi nu o folosesc”. Se duce într-o cameră şi se întoarce peste vreun minut cu o pelerină nouă-nouţă pe care mi-o întinde. Nu prea sunt obişnuit cu gesturi de genul ăsta, rămân mut preţ de câteva clipe, după care îi mai mulţumesc încă o dată şi plec mai departe. Parcurg tot satul, care nu are prea multe case, dar care sunt destul de împrăştiate, ca în satele de munte, las în stânga şi drumul care duce la mănăstirea Rusca Transilvană şi dau nas în nas cu tabla pe care scrie Beliş. Fac încă vreo 20 de minute până lângă primărie, iar acolo întreb unde aş putea găsi un camping, un loc unde mi-aş putea pune cortul. Mi se arată o casă situată chiar aproape, mă îndrept într-acolo, intru într-o curte în care văd câteva căsuţe de camping şi o cabană, iar când mă uit la cer îmi piere orice urmă de chef să îmi mai întind cortul, pentru că din nou se ridică nori grei. Negociez cu proprietarul, primesc o căsuţă în care constat cu imensă bucurie că am şi curent electric, astfel că pot încărca acumulatorul aparatului de fotografiat, mă apuc să îmi scot lucrurile din rucsac şi mi le întind pe unde apuc, într-o dezordine desăvârşită, observ mulţumit că nu sunt fleaşcă, după care mă hotărăsc să dau o raită prin sat. Nu ajung prea departe, asta însemnând că nu am făcut mai mult de 200 de metri şi vreo 2-3 poze, că a şi început să picure. Mă întorc la „casa” mea, unde aştept să se oprească ploaia, să pot pleca în recunoaştere.

Dar despre schelete de oaie, alte ploi şi ce a fost mai încolo, într-o altă postare, că şi aşa am scris aici cât nu am scris în ultimii doi ani 🙂

Primele două imagini sunt de anult trecut, când am fost pe la Sâncrai şi cascada Vălul Miresei, iar ultima este de acum 9 zile, din prima seară de la Beliş.