Atât de repede
Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne fiinţe din afară.
Vrei pielea mea să-ţi fie iia
care te-mbracă domnişoară?
Vrei tu să vreau să fii fiind
un fel de trup de arătare
şi să te-nvăţ cum eşti murind
femeie-n pielea dumitale?
În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigăt de iubire…
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
călcând pe viaţa mea subţire.
Nichita Stănescu
Paporniţa 
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
Marin Sorescu – Am legat…
Ah, copacule, frunza ta imi cade pe umăr,
soarele-şi roteşte ochiul, căzând la orizont,
umbra ta e lungă şi subţire
pe câmpul acesta pustiu, de piatră
Am rămas aşa, ţinând în mână
şaua şi hamurile cu miros de cal
Mi-ar părea foarte rău să mor…
Poate şi pentru că nu mi-e sete,
pentru că aş vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezeşte
şi-al unui copac cu frunze căzând
Până unde – nici eu nu ştiu
şi nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
şi e dulce căldura şi e un timp şi e o linişte
ca o flacăre verzuie, arzând!
tot Nichita – Ah, copacule
Respectul meu, boier dumneavoastră!
era o zi potrivită pentru maestrul cuvintelor şi al necuvintelor, boier dumneavoastră
Rudă şi strein cuvîntului
În miez, o cât de suav
sâmburele nu mai vrea să se nască…
obârşia lui împărătească
e de un aur bolnav
Deasupra, -ce greu
să fii rază strivită
între oră şi clipită
cu pleoape de curcubeu…
jos, ce nevedere
şi cîtă lipsă de sens!
…a cojii jupuite cu un plâns
de pe conştiinţă…
Eu, tu, el
o să fiim toţi trei
de-odată
Mai mult tu, –
decât unicul
Mai mult el, –
decât piatra
Mai mult eu,-
decât singurătatea…
în fiinţă, a frigului
şi a căldurii,
a de os a digului
şi a murmurei
a murmurelui
a sufletului,-
a este -iului
lui.
tot nichita…. poezia mea preferată. 😳
Mi-e dor
sa pot sa nu-mi mai fie dor
de tine.
Nichita Stanescu
Reblogged this on calatorprintaramea and commented:
Nichita Stănescu – clipe de visare