Vechi cântec în doi
Pe un pat de undă lină
al vocalelor ce scoţi
din figura ta divină,
noi dormim, dormim cu toţi.
Şi visăm cum că se face
pe deasupra noastră-un nor
şi de fulgere o pace
pe un câmp de alior.
Te rugăm să-ţi ţii suava
ta cântare, peste mări
de miros de tei, când nava
nasuri ţine-n vânt şi nări
ce-s sculptate la o provă
de un meşter parfumar
demult mort sub marea movă,
risipit într-un ianuar,
nins pe lucrurile lumii
scris în cărţi alături cu străbunii.
Nichita Stănescu
Paporniţa 
Eu o iubesc, dar ea nu ştie;
mult prea copil, mult prea copilărie
rezidă-n trupul ei de lapte
şi în frumoasa cifră şapte
şi în frumosul brad ninsos
şi-n mult prea albul, tandrul os,
şi în prea multă reverie
care mi-a dat-o astăzi mie.
Eu dorm, visez un bot de cai,
un trup suindu-se aval
şi nu mai vreau să mă trezesc
nici pământesc şi nici ceresc
Ah, lasă-mă, ah, lasă-ne
să fim o pasăre.
Nichita Stănescu – Pasăre