picătura de suflet – 95


Îngheţate râuri

picatura 95Mă strâng din ce în ce mai tare
cu pietre şi cu trunchiuri de copaci,
cu dealuri negre, privitoare
din mari ciorchini de ochi stând pe araci.
Şi-mi las, mai jos, să-mi fie bolta înclinată,
şi până la genunchi, pământul,
ca pe o cizmă nemişcată
mă pomenesc mereu trăgându-l
şi peste inimă-mi pun coaste reci
de râuri îngheţate, şi invit
lupii să treacă peste ele-ntregi,
netemători c-au să se-nece-n mit.

                               Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la picătura de suflet – 95

  1. Când ne-am zărit, aerul dintre noi
    şi-a aruncat dintr-o dată
    imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
    pe care-o lasă să-l străbată.

    Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
    unul spre celălalt, şi-atât de iute,
    că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
    şi ora, lovită, se sparse-n minute.

    Aş fi vrut să te păstrez în braţe
    aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
    cu morţile-i nerepetate.
    Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

    Nichita Stănescu – Îmbrăţişarea

  2. Zina spune:

    …Si zic din nou: cum sa-l comentezi pe Nichita ?
    Frumoase alegeri !

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s