Autoportret pe o frunză de toamnă
E făcut să mă domine neîntregul
zeiţa fără braţe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se caţără păianjeni pe tăcerea colţuroasa
şi înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai
singur, cu timpul dus, contururi scurse.
E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătură doar pe-o parte zilele
care încep după-amiaza şi sfârşesc
după-amiaza, fără să continue mai departe.
Nichita Stănescu
Paporniţa 
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.
Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea…
Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.
Nichita Stănescu – Frunzişuri