30 de ani după Nichita


Azi va fi o zi mai plină de poezie aici, pentru că azi se împlinesc 30 de ani după Nichita. Şi o începem cu

Amintiri de când eram piatră

30 de aniCa un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă ;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari, –
(mi s-au părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.

Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.

Nume lângă nume şi lângă nume
era strigarea
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaţa.

O neputinţa de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul,
– ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.

                                  Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la 30 de ani după Nichita

  1. Trăim un prezent pur?
    A trai inseamna timp?
    Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
    Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
    Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
    Timpul este fără să fie?
    Timpul este însuşi Dumnezeu?
    Inima mea bate în timp?
    Sunetele, mirosurile,
    pipăitul, gustul, vederea
    sunt chipuri ale timpului?
    Timpul este legat de lucruri?
    Timpul este legat de cuvinte?
    Gândurile sunt timp?
    Timpul este însuşi Dumnezeu?
    A fi, înseamnă timp?
    A avea, înseamnă timp?
    Ceasurile sunt bisericile noastre
    de mână sau de buzunar,
    de perete…
    Ne rugăm luând cunoştinţă
    de bataia lor înscrisă pe cadrane…

    Nichita Stănescu – Întrebări

  2. psi spune:

    îmi amintesc, ca ieri, ziua când am aflat că s-a stins. am plâns atunci ca după unul de-al nostru, căci aşa ne şi era. eram prea copil să înţeleg poezia lui atunci, torsul lui de necuvinte, dar cred că am ştiut, am simţit că poezia lui îmi va fi catedrală pe suflet. şi îmi amintesc de cartea apărută după aceea, cartea lui postumă, cumpărată cu banii mei de buzunar, drămuiţi.
    azi… cine îţi mai deschide porţile, poetule?

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s