picătura de suflet – 106


Nod 28

159328

sursa: aici

Daimonul meu vine de departe
în gazda făpturii mele,
eu ştiu când vine căci mă izbeşte
cu ploi de stele,
îmi umflă gleznele, ţiitoarele mersului,
îmi pâlpâie inima ca pe o flacără,
îmi usucă limba ca pe un deşert sălbatic
pe care numai leul din leoaică se adapă,
îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii,
se şterge el cu sprâncenele mele,
îşi spune el cuvântul lui în creierul meu,
albindu-l cum cerul
le-a albit pe stele
şi uită să spună de ce a venit
şi pleacă mai falnic decât tot universul
şi mie îmi lasă ca amintire doar versul
şi cuvântul aurit
şi se duce şi mă lasă
şi de mine nici că-i pasă,
de mine care-i sunt casă,
bărbat ţeapăn şi zâmbit!

                          Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la picătura de suflet – 106

  1. corin_a zice:

    Dragostea pe care ţi-o purtam pe atunci
    făcea din mine un bărbat aproape frumos.
    Mă gândeam până la orizont
    şi chiar
    izbutisem să mă gândesc până la soare.

    Erai atât de subţire, şi coama neagră
    ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.
    Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome
    şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol
    ca o planetă ce-ntârzie…

    Acum,
    când întâmplarea binecuvântată
    mi te-a adus în cale,
    soarele meu se întunecă,
    şi cerul şi-arată stelele sticloase,
    ca să mă gândesc încordat până la stele!

    Nichita Stănescu – Melodie povestită

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s