picătura de suflet – 108


Adaptarea la aer

photo 129Raza acestei păsări zburânde, –
ochiul, mi l-a îmbolnăvit de zbor.
Puţinele de tot secunde
mă vor să fiu orb şi să mor.

Ah, aer, sufocat,
al vremei când apă mi-erai, respirare,
– de rechin împărat
în străfundul de mare.

Simt că această rotundă
de clipă, – are un aer suav!
Redă-mi linia, o redă-mi-o, din undă,
ochiului meu zugrav.

                                     Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la picătura de suflet – 108

  1. Te-ai făcut subţire şi prelung,
    şi un sentiment ciudat te doare,
    şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr
    ca pe-un şoim de vânătoare.

    Şi prelungi, privirile îţi trec
    chiar prin zidul greu şi prin lăcate
    şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,
    cu sprâncenele-mbinate.

    Se petrec atunci întreceri, lupte,
    şi răpiri imaginare,
    ora se înclină, bate
    cu secunde tot mai rare.

    Şi trec ani, şi şoimul zvelt
    de pe umăr nu-l mai lepezi,
    doar secundele din el
    bat din ce în ce mai repezi.

    Nichita Stănescu – Poetul şi dragostea

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s