despre vise și oameni

Kitaro la Sala Palatului
2 martie 2014

Cred că eram undeva prin clasa a X-a sau a XI-a când am auzit numele lui Kitaro pentru prima dată. Și l-am auzit pentru că aici în Cluj postul teritorial de radio avea câteva emisiuni muzicale de o calitate deosebită, între ele fiind „Miracolul sunetelor”, unde am auzit în premieră de nume ca Mike Oldfield, Karunesh, Tangerine Dream, Kitaro, Medwin Goodall sau Terry Oldfield. Iar atunci când a fost vorba despre Kitaro, realizatorul emisiunii, care chiar se documenta foarte bine, a povestit și despre o sărbătoare ce se întâmplă undeva la înălțime, pe muntele Fuji, unde Kitaro cântă la tobe tradiționale japoneze.

De atunci, de când am auzit această poveste, mi-am propus să ajung cândva la Gotemba, să îl văd pe Kitaro la el acasă. Deocamdată visul nu mi s-a împlinit decât parțial, pentru că duminică, după cum probabil ați citit deja pe aici sau pe celălalt blog al meu, am fost la concertul lui Kitaro la București. Un concert cu cântec, care ar fi trebuit să aibă loc în octombrie, dar care a fost amânat, datorită reconfigurării turneului mondial întreprins de muzicianul japonez. Și nu știu dacă aș fi ajuns acolo dacă nu ar fi fost doi oameni, oameni pe care nu îi cunoșteam la acel moment (de fapt și acum doar pe unul din ei îl cunosc personal), care m-au împins de la spate, care m-au ajutat să îmi văd visul cu ochii (chiar și așa, parțial). Nu cred că are vreun rost să spun aici cine sunt ei, nici nu cred că ei și-ar dori asta, așa că nu le spun decât „Mulțumesc!”. Dacă vor ajunge să citească aceste rânduri, și probabil vor ajunge, vor ști că despre ei e vorba.