picătura de suflet – 120


Dezâmblânzirea

120De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămai, rămai, rămai
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

                 Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la picătura de suflet – 120

  1. Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
    ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
    sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
    urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
    capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
    Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
    puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
    dragoste mai ales.

    Nichita Stănescu – Gând 6

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s