picătura de suflet – 122


Avertisment

122Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.

                            Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la picătura de suflet – 122

  1. Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
    schimb verdele pe galben şi
    mă las pierit de toamnă.
    În numele pietrelor trăiesc şi mă las
    cubic bătut în drumuri,
    cutreierate de repezi maşini.
    Trăiesc în numele merelor şi am
    şase sâmburi scuipaţi printre dinţii
    tinerei fete dusă cu gândul tot
    după leneşe dansuri de ebonită.
    În numele cărămizilor trăiesc,
    cu brăţări de mortar înţepenite
    la fiecare mână, în timp ce îmbrăţişez
    un posibil gălbenuş al existenţelor.
    Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,
    prea mult am imaginaţia
    celorlalte forme concrete.
    Şi nici n-am vreme din pricina asta
    şă mă gândesc
    la propria mea viaţă.
    Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.
    Nechez. Sar peste copaci retezaţi.
    Trăiesc în numele păsărilor,
    dar mai ales în numele zborului.
    Cred că am aripi, dar ele
    nu se văd. Totul pentru zbor.
    Totul,
    pentru a rezema ceea ce se află
    de ceea ce va fi.
    Întind o mână, care-n loc de degete
    are cinci mâini,
    care-n loc de degete
    au cinci mâini, care
    în loc de degete
    au cinci mâini.

    Totul pentru a îmbrăţişa,
    amănunţit, totul,
    pentru a pipăi nenăscutele privelişti
    şi a le zgâria
    până la sânge
    cu o prezenţă.

    Nichita Stănescu – A şaptea elegie

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s