picătura de suflet – 126


Solstițiu de iarnă

p 126Stau pietrele în supărare așezate câte două,
în genunchii mei, de când mi-au zburat din
brațe ramurile-flăcări, frunzele-scântei.
Noaptea cea mai lungă vine-n schimb,
cu un ochi de
ceață și de lună neagră.
Pe motociclete vine, ca un nimb de frig,
de tăcere, de pelagră.
Aerul îngheață-n drugi sticloși,
când îmi trec o mână peste el
ditirambi de iarnă, slabi, osoși,

gura mea răcnește către cer.
Dar e scrâșnet aspru;
pietrele mai se-ndură, nu se-ndură.
Noaptea cea mai lungă mă sărută
cu o piatră neagră peste gură.

                           Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la picătura de suflet – 126

  1. Zina spune:

    Macabră, da’ frumoasă !

  2. Decembrie
    Vine-o pasăre şi coase
    în fuioare de mătase
    ale norilor atlase
    de ţări lungi şi lunecoase…
    Vine-o fată şi descoase
    tot ce pasărea lucrase
    şi cu genele-i lucioase
    ninge flori de nea frumoase
    şi-apoi le preschimbă în raze
    argintând cărări şi case…

    Nichita Stănescu – Iarna

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s