picătura de suflet – 128


Invocare

492 2O, și voiam să spun totul, tuturor.
Nu lăsam nici o umbră nedestăinuită.
Verdele, de-ar fi trecut pe lângă firul
ierburilor,
mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei
plesnită.
Voiam să-ți spun, îți spuneam imediat
orice, totul.
Aș fi murit de-aș fi lăsat
nevăzută, neauzită
o singură desfrunzire de aer trăită.
Mersul.
Zborul. Înotul.
În nerăbdarea mea cea mare, merele verzi le dădeam cu vedere, cu auz – marea nemișcătoare, -cu eternitate – ceea ce piere.
Chiar trupul meu de-atunci, rezemându-se pe fluturătorul aer al acestui pământ cutremurându-se, îndepărtându-se,
schimbindu-se trecea neliniștit în gând.

                                      Nichita Stănescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s