Tristețea apelor adânci
Când goarna sună rece
Rece stau
Și diminețile acelea de lumină
Îmi amintesc
Surâde floarea transformată în cenușă
Și din tăcute umbre lăcrimez
Ce-ar vrea să stau, ce-ar vrea să fug
Ce-ar vrea la ușă
Nepotrivirea-n sine s-o alung
Doar că visez
Că s-au infipt în nori întâmplătoare rânduri
Ori s-au deschis în cercuri peste ape –
Acele gânduri
Ce trist mă simt și cât de singur
Și îmi ajunge !
Nichita Stănescu
Paporniţa 