Către ultimul actor
Eu sunt umbra
când nici o lumină nu mă bate
ruină a cuvintelor, cu o fereastră,
roata fără de căruță
de una singură rostogolindu-se
pe singurii de voi
Ce frumos răsare soarele
peste noaptea de ieri
A trecut, în fine,
și această secundă
născându-ne fără dureri.
Vă spunem la revedere,
iar nu la adio,
ființe care existați
în timp ce ființăm acuma
fără de suferinți.
Actori, spectatori, noi plecăm
vă spunem la revedere,
iar nu la adio.
De-ar mai fi o dată ca asta,
fiule, fiio!
Nichita Stănescu
Paporniţa 