picătura de suflet – 143


Lemn de foc

Și va veni o vreme, când toate se vor spune
Și ce-i banalitate va deveni minune,
Și va urca iubirea la rangul ei cel mare
Și am să vin la tine, să cad de pe picioare.
Și ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină…
Și când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură…
Tu însuți mă vei pune pe foc, cum se cuvine
Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.
Și n-ai să știi probabil, prin crivățul de sânge,
De ce se uităfocul în ochii tăi…și plânge…

                                               Adrian Păunescu

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s