164

Publicat pe 29/10/2013 de Călin

164

Acest articol a fost publicat în exerciţii de dicţie și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 164

  1. corina (@corin_a) zice:
    29/10/2013 la 11:57

    Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
    Un suflet ce iubeşte taina frunziselor cu umbra dragă
    Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
    Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.
    Frumos e muntele ce-naltă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
    Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
    Frumoasă, marea linistită sau cu talazul răzvrătit,
    Insă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

    Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
    O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
    Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
    Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.
    Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
    A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
    El, ce sub umbra lui bătrană s-adăpostească a putut
    Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.
    Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
    Tu ce ridici spre ceruri brate visându-ţi dulcea poezie,
    Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
    Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

    Alexandru Macedonski – Pădurea ( fragment )

    Răspunde

Lasă un răspuns către corina (@corin_a) Anulează răspunsul