Aud
Aud ecoul vremii de parcă merg spre mări
şi tot aşa de parcă vin mările spre mine, –
aud tăcerea vremii de parcă intru-n zări
şi tot aşa de parcă vin zări să mă încline.
Întoarcerea-mi rotundă din ţipăt spre tăceri
e ca plecarea lavei spre piatră din vezuvii,
când numai faţa pietrei se-ntoarce către ieri,
când numai faţa mării se-ntoarce către fluvii.
Câteodată luna e ca un soare sterp,
câteodată tera, e ca o lună mare.
În mine strigă timpul. În mine spaţii fierb.
Prin mine omul trece. Prin mine noaptea doare.
Alexandru Andriţoiu
Paporniţa 
I-a dat lumina frunzei sărbătoare,
prin arbori cad arpegii, ca prin flaut.
Azi mi-e duminică în suflet. Caut
un vânt uimit venit ca de pe mare,
să-mi pună frunţii zare. Simt, prin aer
o veste-a aripilor îmbătate
de armonie şi de claritate.
Fântâni ţâşnite dau un dulce vaer.
Şi paşi se-aud ca-n temple adormite,
cu zei de lut şi amfore stângace,
iar lucrurile cu atâta pace,
încât se fac numaidecât iubite.
Şi toate-n preajma cer o alintare
de braţ întins greşit. Secund e jocul
luminii ce se joacă-n mări de-a focul
şi ne pătrunde-n sânge cu candoare.
Prin clara clipelor euritmie
e ca un dans şi-un murmur al colorii.
Pământul cald respiră prin toţi porii
suflat în linişti şi-n aurarie.
Acelasi Alexandru, Euforie
frumoasă euforie…