picătura de suflet – 124

Timp

Se poate stinge pocnind ca un bec
și-această secundă știută.

Poate rămâne ca la înec
deasupră-ne, apa stătută, întreceri subțiri,
de umbre fugare seara sub lună, ca sub un
tavan rotund și-azvârlit la-ntâmplare, din toți ochii deschiși,

simultan.
Horn invers, cu fumul
în râpă, cu ceru-n prăpăstii atras.

Poate de-aceea, mărit ca de
lupă se-arată ce ne-a mai
rămas.
Uite-l: nu seamănă cu nici un cuvânt.
Nici nu poate fi spus, nici văzut.
Stă între cer și
pământ și n-are sfârșit și nici început.

                                       Nichita Stănescu