picătura de suflet – 124


Timp

Se poate stinge pocnind ca un bec
și-această secundă știută.

Poate rămâne ca la înec
deasupră-ne, apa stătută, întreceri subțiri,
de umbre fugare seara sub lună, ca sub un
tavan rotund și-azvârlit la-ntâmplare, din toți ochii deschiși,

simultan.
Horn invers, cu fumul
în râpă, cu ceru-n prăpăstii atras.

Poate de-aceea, mărit ca de
lupă se-arată ce ne-a mai
rămas.
Uite-l: nu seamănă cu nici un cuvânt.
Nici nu poate fi spus, nici văzut.
Stă între cer și
pământ și n-are sfârșit și nici început.

                                       Nichita Stănescu

 

Acest articol a fost publicat în picatura de suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la picătura de suflet – 124

  1. E o plăcere să recitești câte o poezie de Nichita Stănescu. Păcat că nu i se mai dă prea multă atenție. Versurile sale sunt comori de filosofie a vieții.

Loc de deversat cuvinte

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s