682

681

picătura de suflet – 143

Lemn de foc

Și va veni o vreme, când toate se vor spune
Și ce-i banalitate va deveni minune,
Și va urca iubirea la rangul ei cel mare
Și am să vin la tine, să cad de pe picioare.
Și ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină…
Și când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură…
Tu însuți mă vei pune pe foc, cum se cuvine
Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.
Și n-ai să știi probabil, prin crivățul de sânge,
De ce se uităfocul în ochii tăi…și plânge…

                                               Adrian Păunescu

picătura de suflet – 142

Către ultimul actor

Eu sunt umbra
când nici o lumină nu mă bate
ruină a cuvintelor, cu o fereastră,
roata fără de căruță
de una singură rostogolindu-se
pe singurii de voi
Ce frumos răsare soarele
peste noaptea de ieri
A trecut, în fine,
și această secundă
născându-ne fără dureri.
Vă spunem la revedere,
iar nu la adio,
ființe care existați
în timp ce ființăm acuma
fără de suferinți.
Actori, spectatori, noi plecăm
vă spunem la revedere,
iar nu la adio.
De-ar mai fi o dată ca asta,
fiule, fiio!

Nichita Stănescu

680

679

de drum bun

picătura de suflet – 141

Cântecul privirilor

O, au rupt în aripi pânza de paing
tulburând aeve liniştea cu stele
ce se-aprind o clipă şi apoi se sting
printre-atâtea păsări, fâlfâind rebele
O, au rupt în aripi pânza de paing
ce-o uitaseră seara, prinsă între gene,
prinsă între gene

Neştiute păsări au plecat spre Sud
răzimând văzduhul, cu aripa-ntinsă
Zborul lor de frunză lin de-abia l-aud
tot mai des cum ninge pe câmpia ninsă
Neştiute păsări au plecat spre Sud
şi-au lăsat în suflet cuiburile goale,
cuiburile goale

                             Nichita Stănescu

678

677